... i dupa cum se va stabili ca acel element a fost determinant al vointei partii. Substanta obiectului nu poate insa sa fie nici valoarea comerciala a lucrului, caci atunci anularea ar fi o reciziune pentru cauza de leziune, pe care legea noastra n-o admite intre parti capabile art. 1165, nici mobilul dar exterior contractului care a indemnat pe parte de a contracta , afara de cazul cand acest mobil se traduce intr-un element al contractului sub forma de conditie. Eroarea asupra substantei poate sa fie o cauza de stricare a contractului si in cazul cand exista numai in persoana uneia din parti. Daca in asemenea caz celalalta parte a fost de rea-credinta, adica a cunoscut eroarea in care a cazut ea ignorand eroarea, atunci stricandu-se contractul, partea care a cazut in eroare va putea eventual sa fie condamnata sa plateasca celuilalt contractant despagubiri pentru prejudicial cauzat prin anulare. Ar fi atunci un caz de aplicatie pe care Ihering il denumeste culpa in contrahendo adica greseala care se comite de una din partile contractante cu ocazia formarii contractului, si care se intemeiaza pe aceasta ide ca la incheierea unui contract fiecare parte gartanteaza celeilalte ca consimtamantul ei nu contine elemente de natura a primejdui nici existenta raportului, nici urmarile care au fost in intentia comuna a partilor.Intr-un sistem juridic in care prevaleaza autonomia de vointa orice act incheiat sub imperiul unei fale reprezentari ar trebui anulat. Solutia ar antrna insa consecinte inadmisibile pentru comertul juridic pentru ca oricine ar putea ataca actul incheiat invocand credinta sa gresita prtvind anumite calitati ale obiectului. Prin urmare, doua sunt imperativele ce se cer avute in vedere pe de-o parte preocuparea de a nu da eficienta juridical unui angajament ce nu corespunde vointei reale, pe de alta parte preocuparea de a pune la adapost partea contractanta de o nulitate care nu putea fi prevazuta.Formula la care s-a oprit Codul civil francez preluata de Codul nostru civil in art. 954 este urmatoarea Eroare nu produce nulitate decat cand cade asupra substantei obiectului conventiei. Intr-o prima opinie se considera ca eroarea de drept nu are valoare de viciu de consimtamant, deoarece legiuitorul prezuma ca legea este cunoscuta de toti si nimeni nu poate invoca necunoasterea ei nemo consetur ignorare legem. Dupa alti autori, eroarea poate constitui viciu de consimtamant si deci cauza a anulabilitatii unui act juridic, daca nu se incalca dispozitiile unei norme de drept imperative. Argumentele lor se bazeaza pe art. 953, 993 si 1206 alin. 2 Cod civil. Conform art.953, consimtamantul nu este valabil, atunci cand este dat prin eroare . Legiuitorul nu precizeaza despre ce fel de eroare este vorba, de fapt sau de drept, si unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu o poate face.Pentru identitate de ratiune s-a admis ca dispozitiile art. 993 Cod civil, care prevad ca acela care, din eroare, crezandu-se debitor, a platit o datorie se aplica atat erorii de fapt, cat si celei de drept. In sfarsit atunci cand legiuitorul a dorit sa distinga intre cele doua tipuri de eroare, a facut-o in mod expres in cuprinsul art. 1206 alin. 2 Cod civil, prevazand ca marturisirea judiciara poate fi atacata numai pentru eroare de fapt.Eroarea este ideea gresita pe care o avem despre un lucru, sau mai prcis credinta in existenta unei calitati sau a unui fapt, relativ la un fapt juridic, calitate sau fapt care nu exista in realitate. Am vazut ca eroarea asupra naturii actului sau asupra identitatii obiectului nu este un simplu viciu al vointei, ci este distructiva de vointa.Eroarea constituie un viciu in cazuri mai putin grave, totusi ea trebuie sa aiba o gravitate suficienta. Eroarea usoara nu este nici macar un viciu sin u pune in joc soarta actului juridic.Cum putem distinge eroarea destul de grava pentru a fi un viciu de vointa de eroarea usoara care nu atinge validitatea actului juridic Este greu sa ... Download